VIAŢA SFÂNTULUI NOU MUCENIC EVGHENIE, OSTAŞUL

SFÂNTUL NOU MUCENIC EVGHENIE ALEXANDROVICI RODIONOV (n. 23 Mai 1977, Satino-Russloye, Rusia-† 23 Mai 1996, Bamut, Cecenia, Rusia) s-a născut şi a fost martirizat de musulmani, în aceeaşi zi: 23 Mai.

Sfântul Nou Mucenic Evghenie, Ostaşul

Evghenie Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova.

În 1989, bunica sa l-a dus pe micul Evghenie la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine.

Preotul, văzând că Evghenie nu purta cruce, i-a dat în timpul Spovedaniei o cruciuliţă pe care Evghenie nu a mai scos-o niciodată de la gât.

A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste.

Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată.

Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă.

Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni.

Pe 26 februarie 1996, Liubovi Rodionova, a desfăşurat harta Caucazului de Nord, a acoperit cu palmele Cecenia şi şi-a zis : „Voi săpa cu mâinile, dar te voi aduce acasă, fiule !”

Peste zece luni aceste cuvinte vor deveni realitate plină de durere şi amărăciune.

Mama ostaşului executat în Cecenia a săpat cu propriile mâini solul îngheţat, unde sub pământ, la doi metri adâncime zăceau rămăşiţile unicului ei fiu şi a celor trei camarazi ai lui.

Zece luni Liubovi Vasilievna a cutreierat munţii în lung şi în lat.

Zece luni această femeie a balansat între speranţă şi disperare.

S-a întâlnit cu cele mai cunoscute personalităţi din Cecenia, cu şefi, cu apărători ai drepturilor omului.

Ea îi cunoaşte personal pe şaptesprezece comandanţi militari ceceni printre care Hatab, fraţii Basaev, Belaev, Raduiev, Ghelaev …

Liubovi Vasilievna nu face nici o delimitare după principiul „al nostru – străin” ; „rău – bun”,          „a ucis – n-a ucis”.

Acolo „ai noştri” deseori deveneau străini, „cei buni” se prefăceau în răi şi toţi ucideau : unii – personal, alţii – dând ordine.

Militanţii ceceni erau diferiţi.

Hattab a bătut-o, Basaev i-a rupt o coastă şi coloana vertebrală, Ruslan Haihoroev, stăpânul Bamutului, era o fiară …

Evghenii era ţinut în Bamut.

Podeaua subsolului din beton armat a unei foste tabere pioniereşti încă mai păstrează urmele de sânge ale lui Evghenii şi ale camarazilor lui.

Pe 26 septembrie mama lui Evghenii, află chiar din gura ucigaşului, Ruslan Haihoroiev, că fiul ei e ucis.

Acesta îi spune că trei luni i-a ţinut captivi impunându-i să trimită acasă scrisori pentru a cere recompensă.

Evghenii se eschiva spunând că mama e bolnavă de inimă şi n-are bani.

Pe urmă le-au propus altă tranzacţie : trec la islam şi li se dăruieşte viaţa.

Au refuzat cu toţii, iar Evghenii s-a opus să-şi scoată cruciuliţa de la gât.

S-a opus până la moarte …

Pe data de 23 mai în ochii lui au fost împuşcaţi ostaşii-grăniceri Andrei, Igor şi Alexandru.

În ultimul moment i-au propus : „Scoate Crucea ! Ne jurăm pe Alah, vei trăi !!!”

Nu şi-a scos-o.

Pentru aceasta de viu i-au tăiat capul şi, cu sânge rece, au filmat crima diabolică (mai târziu aceste cadre le va vedea o lume întreagă).

În acea zi Evghenii împlinea 19 ani.

Peste zece luni mama, chinuită, umilită, bătută şi înjosită îi plăteşte asasinului 4 mii de dolari (şi-a vândut apartamentul, hainele etc.), pentru a recupera corpul neînsufleţit al unicului său fiu.

În groapa comună zăceau patru cadavre. Pe Evghenii l-a recunoscut după cruciuliţa însângerată de la gât.

Aceasta s-a întâmplat pe 23 octombrie.

Peste câteva zile 8 pachete cu corpurile celor patru ostaşi au sosit la Rostov.

Acolo ea va descoperi că lipseşte capul lui Evghenii.

Se întoarce înapoi în Bamut.

„V-aţi ieşit din minţi !”, încerca s-o tempereze şeful spitalului din Rostov.

“De data aceasta chiar o să vă omoare !”

N-au    ucis-o.

I-au aruncat la picioare patru fragmente de craniu.

Gratuit …

Însoţitoarea de tren era nedumirită de mirosul straniu.

„Am în pachet capul fiului”, i-a explicat Liubovi Rodionova. „Eşti nebună ?”

„Nu, mi-a murit fiul. Îl duc să-l înmormântez”. L-a înmormântat pe 22 noiembrie.

Peste câteva zile moare tatăl lui Evghenii, Alexandru.

Pe mormântul lui Evghenii Rodionov se înalţă o cruce cu inscripţia :

„Aici odihneşte ostaşul rus Evghenii Rodionov, apărătorul Patriei şi care nu s-a lepădat de Hristos.

A fost executat pe 23 mai anul 1996 în localitatea Bamut”.

La mormântul lui nu conteneşte şirul de oameni

Este un loc deja asaltat de mii de pelerini din întreaga lume.

Acum câţiva ani Liubovi Vasilievna Rodionova a fost în Muntenegru.

Acolo Evghenii Rodionov este cunoscut şi iubit.

Mitropolitul de Muntenegru Amfilohie i-a spus, că fiul ei este recunoscut oficial în Serbia.

Este canonizat sfânt şi ortodocşii din această ţară îi zic Evghenii Rusul.

Ostaşii sârbi nu o dată i-au simţit ajutorul când erau bombardaţi de NATO.
… În munţii Altai, la intersecţia celor trei hotare învecinate cu Rusia :

China, Mongolia şi Kazahstan se află satul Astaş.

Nu demult ostaşii au înălţat acolo o biserică din bârne în cinstea Sf. Mc. Evghenie din Melitina, unul dintre cei treizeci şi trei de ostaşi-creştini din Imperiul Roman.

Aici slujeşte părintele Varlaam, fost ofiţer şi chirurg militar.

Părintele a zugrăvit prima icoană a „ostaşului Evghenii, ucis în Cecenia”.

O perioadă de timp această icoană s-a aflat în biserică, apoi grănicerii au cerut-o la avan-post.

Astfel părintele Varlaam a fost nevoit să mai zugrăvească una …

Şi aceasta s-a dovedit a fi făcătoare de minuni.

În august 2003, în Astaş a venit Aleksandr Makeev împreună cu colaboratorii fondului obştesc pentru susţinerea Forţelor Aeriene.

Au adus pentru biserica de la frontieră icoane, diverse obiecte pentru slujire şi ţărână de la mormântul lui Evghenii Rodionov.

Părintele hotărî să slujească panahida.

„Icoana lui Evghenii am pus-o pe analog, povesteşte Makeev, iar noi stăteam şi ascultam slujba.

La un moment dat, cei prezenţi în biserică începură să-şi arunce priviri întrebătoare :

din palma lui Evghenii în care ţinea crucea s-a prelins o şuviţă aurie.

A observat şi părintele, însă n-a întrerupt rugăciunea.

După ce a terminat, s-a întors spre noi şi cu o faţă ce iradia lumină ne-a zis : „Iată, vedeţi !”

Părintele a spus că acesta nu era primul caz când icoana izvorăşte mir.

Prima dată s-a întâmplat pe 20 noiembrie 2002.

Atunci în unitatea militară s-a săvârşit Drumul Crucii în cinstea mucenicilor din Melitina (în această zi mama lui Evghenii a adus corpul fiului acasă) şi icoana „a plâns” chiar în mâinile ostaşului Andrei Zeabliţki.

Acelaşi lucru s-a repetat în Duminica Floriilor, iar pe 23 mai, de ziua pomenirii lui Evghenii Rodionov, mirul a izvorât din abundenţă.

De fiecare dată mirul este diferit …

E dificil să-l compari cu ceva anume.

Mirosu-i aminteşte de aroma florilor, dar este mult mai pronunţat.

Izvorăşte mir în diferite locuri ale ţării şi imaginea lui Evghenii Rodionov de pe coperta cărţii „Noul mucenic al lui Hristos – ostaşul Evghenii”.

(…)

Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni.

Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia sfântului.

Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cele ale Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, Iisus Hristos şi Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu trei ani.

Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă placută și chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo.

Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov.

Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor.

Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets.

În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia.

Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară.

Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

Citat din articolul “Icon of soldier beheaded for not taking off his cross gives myrrh in Penza church“ (“În biserica Penza, din icoana unui soldat decapitat pentru că a refuzat să-şi scoată crucea, curge mir“):

Penza, 17 februarie, Interfax :

Din icoana lui Evgeny Rodionov, aflată în biserica Sf. Lukas, din dispensarul oncologic regional din Penza, a început să curgă mir.

Soldatul rus Rodionov a fost executat în Cecenia în 1996 pentru că a refuzat să renunţe la credinţa lui ortodoxă.

“Mirul a ieşit din două locuri, în palma unei dintre mâini şi în locul în care este purtată crucea (pe piept)”, a declarat jurnaliştilor preotul paroh al bisericii, Alexy Burtsev.

Potrivit preotului, s-a întâmplat în timpul privegherii de toată noaptea de pe 15 februarie.

Enoriaşii, care au stat în spate rugându-se, au simţit o aromă ciudată şi plăcută.

Preotul a menţionat că pe 15 februarie 1996, Evgeny Rodionov, născut în Penza, a fost capturat în Cecenia şi închis pentru sute de zile, iar când a refuzat să renunţe la credinţa creştină, militanţii l-au decapitat.

Yevgeny Aleksandrovich Rodionov a fost declarat Sfânt la 20 august 2002 iar o biserica cu numele sau a fost construita la Hankala. Este singura biserica ortodoxa din Cecenia.

Pe Internet (http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/04/17/noul-mucenic-rus-evghenie-rodionov-atentionare-filmarea-video-include-scena-martiriului/) se află postat un videoclip realizat de greci despre viata lui.

Mama acestuia a primit si filmarea video a executiei (inclusa in acest videoclip), care este cutremuratoare si … greu de urmarit ! …

Iată câteva extrase din traducerea videoclipului :

“Pe 23 mai 1996, adică de ziua sa de naştere, i-au luat pe cei 4 soldaţi ostatici, printre care era şi Evghenie, şi i-au dus să-i omoare.

Mai întâi i-au omorât pe cei trei împreună-captivi cu el.

Apoi, i-au cerut pentru ultima dată lui Evghenie să-şi scoată crucea, spunând :

“Ne jurăm pe Allah că vei rămâne în viaţă”.

Evghenie a refuzat din nou şi atunci a suferit înfricoşătorul său martiriu.

L-au înjunghiat cu un cuţit, tăindu-i în întregime capul, dar n-au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât.

L-au îngropat cu crucea, dar fără cap.

În cele din urmă, mama sa l-a găsit pe Evghenie după 9 luni şi din nou cecenii au cerut 4000 de dolari ca să îi dea trupul.

I-au dat şi caseta video cu martiriul fiului ei şi i-au povestit ei înşişi despre cele legate de luarea ca ostatic şi despre chinurile lui Evghenie.

Mama lui Evghenie şi-a vândut casa şi orice a mai putut, chiar şi haine, pentru a putea, pe de o parte, să dea banii ceruţi, pe de altă parte, pentru a acoperi cheltuielile de dezgropare, pentru sicriul special, transport etc., care nu au fost mici.

În cele din urmă, pe 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul lor şi a fost îngropat în cimitir.

După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit, de durere, lângă mormânt.

La scurt timp, în diferite regiuni ale Rusiei Noul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni.

În continuare, prezentăm câteva mărturii şi intervenţii minunate :

O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică.

Fetiţa spune :

“Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”.

În multe biserici, a fost văzut un soldat cu mantie ca de foc, ce îi ajută pe ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape de orice pericole, cum ar fi mine etc.

Într-un spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un nou mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari.

Când unii dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe.

Mai cu seamă îi ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza întemniţării lor.

În 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei, a fost publicată o carte cu titlul “Noul Mucenic al lui Hristos – soldatul Evghenie”.

Un preot pe nume Vadin Skiarensko a trimis Patriarhiei un raport în care scria că izvorăşte mir din coperta cu fotografia Sfântului.

După 3 ani şi 3 luni, conducătorul şi tot grupul său, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi [„răul nu rămâne nepedepsit”] chiar de ceceni în urma unor ciocniri civile.

[„A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti / Domnul Iisus Hristos”]

Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc multe minuni”.

POVESTEA VIEŢII SFÂNTULUI NOU MUCENIC EVGHENIE OSTAŞUL († 23 MAI)

 în relatarea emoţionantă a mamei sale, Liubov Vasilievna Rodionova

Jenia s-a nascut la ora 0:30, in noaptea de 23 mai 1977.

Nasterea nu a fost prea grea.

Jenia era un copil voinic, sanatos, lung de 52 cm si greu de 3,9 kg.

Atunci cand i-am auzit primul strigat, care voia sa spuna “am venit pe lume, primiti-ma si iubiti-ma”, am rasuflat usurata si privirea, ca din intamplare, mi s-a indreptat spre fereastra.

Era o noapte adanca.

Cerul era intunecat, plin de stele mari, luminoase.

Si in acea clipa, din cer au inceput deodata sa cada stele.

M-am albit la fata, inima mi s-a strans si mi-a inghetat, prinsa ca intr-un cleste.

Doctorii si asistentele au inceput sa ma linisteasca, spunand ca acesta este un semn bun, si ca prevesteste o soarta buna micutului, ba chiar si mie.

Dar presimtirea pericolului, teama, asteptarea incordata a unei primejdii necunoscute, nu m-au parasit multa vreme.

Apoi parca am uitat de toate, pentru ca sa mi le amintesc dupa 19 ani.

Jenia a crescut puternic, era un copil foarte linistit.

Lucrul care il caracteriza de la cea mai frageda varsta era spiritul sau de observatie. Intotdeauna atentia ii era atrasa de lucruri carora altii nu le acordau nicio importanta.

Avea mai bine de un an si inca nu mergea, iar noi, oarecum ingrijorati, am hotarat sa-l botezam.

Dupa o luna, Jenia a inceput sa mearga pasind hotarat, sigur, fara sa se grabeasca.

Tin minte ca imediat dupa aceasta l-am luat cu mine la padure; era o vara placuta, calda.

Padurea era aproape de casa noastra.

El statea pe carare, langa o tufa inalta de feriga.

Eu m-am ascuns, gandind ca o sa inceapa sa ma caute, ca va fi ingrijorat. Liniste.

Apoi m-am uitat si am constatat cu uimire ca baietelul meu uitase ca mama este cu el si privea cu multa atentie feriga pe care urcau diferite gaze.

Si le privea pe toate cu atata incantare !

De altfel toata viata sa a fost cu luare aminte la fiecare fir de iarba.

Eu nu am avut darul acesta.

Eu pot merge pe carare si sa rup totodata fara sa vreau crengi, frunze, plante care cresc pe margine, fara ca macar sa-mi dau seama de acest lucru.

El niciodata nu facea asa ceva, ba chiar imi zicea mereu “mama, ar trebui sa-ti leg mainile”.

Pe la patru ani si jumatate, ori pe la cinci ani am constatat ca, in ciuda firii sale linistite si retrase, el are un caracter foarte ferm.

Odata, cand au venit parintii mei la mine, el statea la colt.

Atunci acestia l-au intrebat : “Lenia, de ce stai la colt ?”

El a raspuns : “Mama m-a pus”.

“Atunci cere-i iertare si ea o sa-ti dea drumul”.

El s-a gandit putin, i-a privit cu atentie si le-a raspuns :

“Dar ei ce-i foloseste asta ?”

S-a intors la colt si a ramas din nou acolo.

Deja isi manifesta personalitatea.

Lucrul acesta a parut atunci incapatanare, dar deja se vedea ca baiatul creste cu un caracter darz, barbatesc.

Imi amintesc bine ziua de 1 septembrie, cand a mers la scoala, aici la Kurilovo.

Abia ne mutasem din alta regiune, trecusera trei luni si nu aveam aici pe nimeni, nici rude, nici cunostinte, iar el nu-si facuse inca prieteni.

Se facuse careul.

Jenia era imbracat frumos, cu buchetul de flori, era putin nedumerit.

Dar cum i-au mai stralucit ochii de bucurie, cand m-a descoperit in multimea de parinti.

Vedeti, incetase deja sa se mai simta strain si singur.

A fost un elev bun.

Prima sa invatatoare, Nadejda Ivanovna, era o femeie minunata, cum putine mai sunt acum in scoli, mai ales astazi.

Ii era drag, dar si el avea un simtamant deosebit pentru ea.

Chiar prin clasa a VIII-a sau a IX-a, cand incepea scoala, pe 1 septembrie, fiind deja baiat mare, lua cu el o floare pe care i-o daruia ei, ceea ce le facea oarecum geloase pe celelalte profesoare.

Pe la 11-12 ani, s-a intors din vacanta cu o cruciulita la gat.

Am observat acest lucru si l-am intrebat :

“Jenia, ce inseamna asta ?”

El mi-a raspuns :

“Este o cruciulita.

Am fost cu bunica la biserica inainte de a incepe scoala si acolo m-am spovedit, m-am impartasit si am primit aceasta cruciulita”.

“Jenia, da-o jos ,ca vor rade colegii de tine !”

El a tacut, nu a zis nimic, dar nu si-a scos crucea de la gat.

Apoi, dupa un timp, am observat ca a inlocuit lantisorul cu o sforicica.

Din nou am inceput sa-l iau la rost, de data asta cu asprime.

“Tu pe ce lume traiesti ?

Ai mai vazut asa ceva la vreunul din colegii tai ?

Si, daca chiar vrei sa porti aceasta cruciulita, daca chiar trebuie, de ce nu o tii pe lantisor si ai pus-o pe sfoara asta grosolana ?”

El mi-a raspuns simplu, calm si destul de hotarat :

“Asa ma simt eu bine si asa o voi purta”.

Locuiam doar eu cu el, ne obisnuiseram sa ne respectam hotararile unul altuia, dar de cateva ori tot m-am mai legat de aceasta sfoara.

Mi se parea ca tot rad prietenii, ca rad toti de el, fiindca nu-si scotea crucea niciodata, nici la inot, nici la rau, nici la baie, nici la antrenamente, oriunde ar fi mers, fie la cercul sportiv ori acasa.

In toate fotografiile, in mijlocul multimii de prieteni, peste tot doar el este cu o cruciulita si inca agatata de o sfoara groasa.

Nu stiu daca baietii glumeau pe seama lui ori nu, acum nu mai am cum sa aflu.

Oricum el nu si-a scos niciodata cruciulita de la gat.

Jenia invata usor, prindea cu usurinta toate materiile.

Invata cu placere, dar a terminat numai noua clase.

Mi-a spus ca inca nu s-a hotarat ce va face in viata.

In general, avea o atractie spre bucatarie, ii placea sa gateasca, iar prima lui alegere a fost sa se faca bucatar.

Nu stiu daca aceasta fusese o hotarare ferma ori nu, dar mi-a zis :

“Dupa ce vin din armata o sa ma hotarasc si atunci o sa-mi continui studiile”.

Dar dupa ce a terminat cele noua clase, s-a angajat imediat la fabrica de mobila, iar munca de acolo ii placea.

Eu nu m-am opus, pentru ca si eu eram in domeniu.

Si Sasa, tatal lui, fusese lucrator in lemn, dulgher, tamplar, tot in industria mobilei.

Bunicul meu a fost dulgher, la fel si tata – deci era ca o traditie de familie.

Iar munca asta chiar ii placea.

Pe langa toate celelalte, imi amintesc ca primea destul de multi bani.

Eu, cu trei servicii, nu primeam atata.

Am inceput sa o ducem bine.

In anul 1994, am primit un apartament cu doua camere si credeam ca, de acum, traiul ne va fi mereu la fel.

Inainte de armata, Jenia avea doua meserii – aceea de tamplar (stia sa asambleze mobila, sa o coiasca si sa o tapiteze), iar cu trei luni inainte de armata a terminat si scoala de soferi.

A obtinut permisul de conducere pentru doua categorii.

Eu nu l-am ajutat in niciun fel.

Singur si-a dat examenele, singur s-a descurcat.

Si poate ca de aici a avut mai multe satisfactii, pentru ca in principiu a fost intotdeauna independent.

De la sapte ani se trezea singur dimineata, se spala, se imbraca, manca, pleca la scoala.

Eu de la sase dimineata eram la serviciu, asa incat baiatul a crescut independent, cu simtul raspunderii.

Intotdeauna am avut impresia ca am in casa, daca nu un barbat, in orice caz nu un copil, ci un om matur.

Si iata ca acum, chiar amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune ca a fost un copil neobisnuit, ca s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalti baieti de varsta lui. (…)

Nu era un copil prea deschis.

Avea in el ceva, ce nu am inteles niciodata.

Lui Jenia ii placeau versurile si chiar de cand era mic imi mai scria cate o poezie de ziua mea.

Versurile erau puerile, nu indeajuns de mestesugite, dar intotdeauna pline de gingasie si dragoste.

Pe 25 iunie 1995, Jenia a iesit pentru ultima data din casa, din sat – a fost luat in armata.

Nu prea voia sa plece militar, dar datoria este datorie.

Si el, si baietii din anturajul lui, intelegeau perfect ca exista lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie sa le faci.

Nu s-a pus niciodata problema sa se sustraga de la efectuarea stagiului militar.

În armata, a fost repartizat la trupele de graniceri, lucru de care era foarte mandru.

In fiecare scrisoare, in fiecare convorbire telefonica, tinea sa sublinieze ca el este granicer.

Pe 10 iulie s-a depus juramantul.

Patru baieti din satul nostru au plecat in aceeasi zi in armata si tot impreuna au facut trei luni instructie la Ozersk, regiunea Kaliningrad.

Din pacate, eu nu am putut sa merg la juramant, dar una dintre mame a ajuns.

Si cand s-a inapoiat, mi-a spus :

“Liuba, primul pe care l-am intalnit la poarta cazarmii unitatii militare a fost Jenia. Asa de mult ar fi vrut sa vii”.

Si acum imi pare rau ca atunci nu am putut merge: nu am putut sa-l vad pe fiul meu in uniforma de parada, rostind pentru intaia data juramantul de credinta fata de Patrie, de credinta fata de datoria sa ostaseasca.

In septembrie, mi-am luat concediu si am plecat la el.

La acel moment, fusese deja transferat la Lesnoe, unde facea pregatire speciala.

Trei luni de instructie, apoi trei luni de pregatire speciala, dupa care toti din acea unitate au fost trimisi la punctele fierbinti din Tadjikistan, Daghestan, Ingusetia.

Se parea ca nimeni nu va fi trimis in Cecenia, deci nici Jenia al meu, dar in toate punctele acelea era razboi.

Cand am ajuns la unitate, comandantul m-a intampinat morocanos :

“A mai venit inca o mamica cu rugamintea ca fiul ei sa nu fie trimis intr-un punct fierbinte”.

Eu l-am intrerupt imediat si i-am spus ca deocamdata nu am vorbit cu fiul meu, dar ca va fi asa cum va hotari el, pentru ca, de cand era mic, a fost singurul barbat in casa si, daca el va lua o asemenea hotarare, eu o voi respecta, indiferent care ar fi aceasta.

Comandantul si-a schimbat atitudinea, chiar m-a ajutat sa ajung la poligonul de instructive, unde se afla Jenia.

Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar in fiecare zi trebuia sa ne prezentam la unitate.

Totusi, comandantul se temea intrucatva ca s-ar putea sa-l iau cu mine acasa.

Am discutat cu Jenia.

El mi-a spus :

„Da mama, pe toti din unitatea mea i-au trimis in puncte fierbinti, iar eu am scris deja raportul, la fel ca ceilalti”.

In unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care trei sute au scris in raport ca sunt de acord sa plece in puncte fierbinti.

Printre acesti trei sute a fost si fiul meu.

Atunci i-am spus :

„Jenia, acolo este razboi, tu nici nu-ti dai seama ce lucru grav este acesta.

Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar daca se va intampla ceva cu tine, stii ca nu o sa supravietuiesc.”

El mi-a raspuns :

„Mama, de soarta inca nimeni nu a scapat vreodata.

Eu pot sa ies pe drum si sa ma calce o masina.

Atunci ti-ar fi mai usor ?

Iar prizonieratul … prizonieratul, cum mi-a fi scris”.

Asa mi-a spus.

Noi paream ca anticipasem acest lucru, ca si cum vorbele noastre ar fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus.

Pe 13 ianuarie 1996, Jenia a plecat in misiune sub comanda detasamentului de graniceri de la Nazransk, unitatea militara 2038.

Misiunea urma sa dureze sase luni, desi toti baietii au ramas acolo aproape noua.

Am primit o singura scrisoare, si aceea nu din locul unde fusesera trimisi baietii, ci din Redant, de la detasamentul de graniceri unde ajunsesera pentru a fi repartizati.

El facea parte din detasamentul special de graniceri 479, grupa 3 motorizata, specialitatea aruncator de grenade.

Superiorii erau absolut multumiti de el. Indeplinea toate ordinele cu constiinciozitate, cu devotament.

A reusit sa ajunga un soldat bun, serios.

Exact dupa o luna de serviciu militar la un pichet de control, pe 13 februarie 1996, Jenia a cazut prizonier.

Nu a fost singurul, au fost capturati impreuna patru baieti :

Sasa Jeleznov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Jenia.

Ei au ajuns in mainile inamicilor din cauza neglijentei ofiterilor.

A acelor ofiteri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au crezut ca se afla in concediu : din cauza celor care inainte de a asigura securitatea soldatilor, au avut grija ca mai intai sa-si construiasca o baie.

Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor principala era de a asigura in primul rand securitatea soldatilor.

Din pacate, n-au facut nimic in acest sens, iar dupa aceea, nu se stie pentru ce au mai fost si decorati.

Pichetul se afla pe unicul „drum al vietii” din munti, care le permitea rebelilor sa transporte pe acolo arme, munitii, prizonieri, adica era un sector de foarte mare raspundere.

Punctul de control si inregistrare, adica exact locul unde a cazut Jenia prizonier, se afla la doua sute de metri de pichet.

Chiar in drum se afla o ghereta fara lumina, fara mijloace de comunicatii, fara nici un fel de grup de sprijin.

Dupa ce Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat.

Ghereta a fost mutata ceva mai departe de drum, in jurul ei a fost sapat un mic transeu, deasupra s-a instalat o mitraliera, iar alaturi, un transportor blindat care sa furnizeze foc de sprijin.

De ce a trebuit sa fie sacrificati patru soldati, pentru a se proceda asa cum ar fi trebuit sa se faca de fapt din prima zi ?

Daca comandantii nu au avut nici minte, nici inima şi nici un fel de raspundere, de ce nu s-au uitat macar sa vada cum sunt intarite alte pichete.

Eu am trecut pe la toate pichetele – acolo erau zone bine fortificate, erau blindaje, barne, saci cu nisip.

Toti au inteles ca aceea era o zona de mare raspundere, in afara, din pacate, de grupul de la Kalinigrad.

A fost ingrozitor si faptul ca, pentru a se spala pe maini de raspunderea pentru soarta soldatilor, mi-au trimis acasa o telegrama prin care ma informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi dezertat si ca ma roaga sa iau masuri pentru a-l convinge sa se intoarca la unitate.

Am primit aceasta telegrama pe 16 februarie 1996.

Ca o linie neagra, aceasta telegrama m-a despartit pentru toata viata de traiul luminos – normal, chiar daca nu usor – pe care l-am trait alaturi de fiul meu.

In plus, stiam ca Jenia nu ar face niciodata asa ceva.

A fost cumplit ca au putut gandi astfel despre el.

Toti il stiau pe Jenia ca pe un om corect, devotat.

Si dintr-o data sa primesc o asa telegrama !

Am plecat imediat intr-acolo, iar acasa au inceput perchezitia in subsoluri, chiar si la casa de vacanta au venit militienii sa-l caute pe dezertor.

Cand am ajuns la unitate, si-au cerut scuze si mi-au zis ca in invalmaseala de atunci nu mai stiau ce fac, ca nu intelesesera imediat cum stateau lucrurile.

De fapt, totul fusese acolo atat de evident, incat chiar si la doua saptamani dupa cele intamplate, zapada nu acoperise cu totul pata de sange de pe drum.

Se vedeau clar urmele de lupta, se vedea ca nu i-au bagat in masina ca pe niste pui de gaina.

Dupa cum mi-a povestit un martor ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanta si chiar s-a auzit un strigat de ajutor.

Dupa aceea a fost liniste totala.

Nimeni nu a fost alertat, detasamentul nu a intrat in stare de alarma.

Pe la patru dimineata au plecat sa-i schimbe pe baieti, dar cand au ajuns la ghereta acestia nu mai erau.

Baiatul meu a fost prizonier timp de trei luni si jumatate.

Stiu ca el astepta, ca nu va fi parasit, ca va fi eliberat si ca totul va lua sfarsit, dar s-a dovedit ca nimeni nu mai avea nevoie de el.

Si, din pacate, nu a fost singurul.

Din cele mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind lucrul cel mai groaznic care se poate intampla cuiva.

Prizonieratul este neputinta, este batjocura.

Viata a demonstrat ca prizonieratul cecen este unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice din cate pot exista pe lume.

Sa dea Domnul ca toate mamele sa aiba aceleasi relatii cu fiii lor, cum au fost cele dintre mine si fiul meu.

Cu toate acestea, eu tot nu mi-am cunoscut fiul pana la sfarsit.

Ce este de fapt armata ?

Este atunci cand omul pleaca din casa intr-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici rude, nici apropiati, nici prieteni.

In schimb, acolo este o incordare vesnica : trebuie sa te imbraci in doua secunde, sa alergi intr-un anumit timp, sa mananci tot asa, intr-un timp record, adica totul se petrece intr-un ritm innebunitor, in care este greu sa te incadrezi dupa viata civila.

Si in toata aceasta nebunie, in toata aceasta incordare, Jenia a reusit totusi, ca de ziua mea, sa-mi scrie cateva versuri delicate, care m-au miscat.

El mi-a scris :

La multi ani, maicuta mea iubita,

Azi e ziua ta, dar din pacate,

Nu te pot imbratisa, caci iata,

Soarta m-a purtat asa departe.

Iti urez ani multi si sanatate,

Sa ramai tot tanara, frumoasa,

Unde-as fi, nimic nu ne desparte

In curand voi reveni acasa.

Din adancul inimii as vrea

Tot ce-i mai de pret, tot ce-ti doresti

Chiar si o suta de ani de-ai avea

Pentru mine nu imbatranesti

Cele rele sa mi te ocoleasca,

Sanatoasa, tanara mereu,

Mama mea sa nu imbatraneasca,

Langa ea mereu voi si eu.

Cata profunzime, cata caldura, delicatete, dor de casa se regasesc in aceste versuri din armata, care arata ca el avea un suflet foarte sensibil, pe care nu si-l dezvaluia, pe care il ascundea.

Si in acest rastimp, de trei luni si jumatate cat a fost prizonier, era umilit si batjocorit, batut, iar de toate acestea ar fi putut scapa oricand.

In fiecare zi i se spunea : „Poti sa ramai in viata. Pentru aceasta trebuie doar sa-ti scoti crucea de la gat, sa treci la credinta noastra, sa ne devii frate si gata. Si tot acest cosmar se va termina”.

La nici nouasprezece ani, cand nu ii avea alaturi nici pe mama sa, nici ofiteri si nici indrumatori, baiatul a facut alegerea.

El intelegea perfect ce inseamna sa devina „fratele” unui rebel cecen.

Insemna sa puna mana pe arma si sa traga impotriva alor sai, impotriva unor baietandri ca si el.

Eu nu stiu daca as fi avut atat curaj, atata tarie, incat sa fiu in stare sa fac o asemenea alegere.

Stiu ce este razboiul, pentru ca timp de zece luni am trait chinul razboiului, si mai stiu si ce inseamna sa fii prizonier, chiar daca am stat in captivitate numai trei zile.

Nu sunt sigura ca as fi rezistat.

Mi-am gasit fiul cu mare greutate, abia dupa zece luni.

A trebuit sa trec prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe pamant, la care abia daca poate cineva sa se gandeasca.

Se pare ca Dumnezeu mi-a calauzit drumul, caci am mers printre mine care nu au explodat, desi erau mai dese decat pietrele.

Se vede ca El m-a aparat de bombe si nu m-a lasat sa mor, a considerat ca datoria mea de mama este sa-mi gasesc fiul, sa-l inmormantez in pamantul natal ; sa-l ingrop asa cum au fost ingropati mosii si stramosii nostri, dupa datina crestina, prohodit si intors in pamantul din care a fost luat.

Acest lucru l-am inteles abia acum, dar atunci cand mergeam pe drumurile ostasesti ale razboiului numai in tacere il chemam pe Domnul.

Si nu ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute pe mine, ci ma rugam Lui sa-l ajute pe el :

„Doamne, oriunde ar fi, ajuta-l, nu-l lasa, este doar un copil ! Vezi Doamne ca statul l-a tradat.

L-au tradat toti, nimeni nu mai are nevoie de el, in afara de mine, mama lui si de Tine, Facatorul si Mantuitorul. Ajuta-l Doamne, nu-l lasa !”

Timp de doi ani dupa moartea lui Jenia, toti din jur ziceau ca a murit din cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva.

Cand auzi asa ceva iti poti pierde mintile, cum sa accepti ca fiul tau a murit pentru banii  cuiva ?

Pur si simplu mintea mea nu putea sa conceapa una ca asta ….

Mergeam la biserica, umblam dintr-o biserica in alta, dar nu gaseam nicicum ceea ce cauta sufletul meu.

Poate ca Domnul mi-a dat acesti doi ani numai pentru a simti cat mai adanc toate acestea.

Probabil ca El m-a mai supus unei cumplite incercari, pe care de asemenea trebuia sa o trec, pentru ca, dupa aceea, oricat ar parea de ciudat, totul a inceput sa se schimbe.

Dupa doi ani, in biserica noastra din Kurilovo, care incepuse sa fie refacuta, atunci cand pe cupola a fost inaltata crucea, au venit ziaristii de la “Russkii Dom”.

A fost pusa crucea, apoi s-a pus masa, si la masa locuitorii le-au spus:

“De-ati sti ce baiat avem noi.

Acum, noi toti ii ocaram pe tineri, dar iata ca sunt si unii pe care nu ca ii invidiezi, ci, pur si simplu merita toata stima”.

Ziaristii s-au interesat, ne-am intalnit, am vorbit.

Erau oameni profund credinciosi, iar intalnirea cu ei m-a zguduit.

Nu pot spune acum ca mi-am uitat fiul sau ca m-am impacat cu ideea pierderii lui – nu, bineinteles ca nu, si nu il voi uita pe Jenia pana in ultima clipa a vietii mele.

Dar nu mai simt acea disperare, nu mai am acea senzatie ca nu mai vreau sa traiesc, ca ma simt ca o fiara inchisa in cusca, ca sunt parasit din toate partile.

Ca preumblarea prin toate acele birouri ma transforma intr-un nimic – nu pur si simplu in praf si pulbere, ci in nimic.

Aproape ca iti piere sufletul cand cineva nu numai ca nu te vrea, sau nu poate sa te inteleaga, dar nici macar nu te priveste ca pe un om.

Nici durerea, nici suferinta ta nu ii impresioneaza.

Te gandesti :

“Doamne, unde traiesc, in ce tara, printre ce fel de oameni traiesc si cum de nu am intalnit in acesti doi ani niciun om de treaba ?”

De altfel, nici nu prea aveam unde sa-l intalnesc – nu ieseam deloc din casa.

Doar pana la cimitir si atat.

Poate asta sa fi fost cauza.

Iar in birourile functionarilor, din pacate si inainte erau putini oameni adevarati, dar acum nu mai sunt deloc.

Iar cand au venit acesti tineri, cand am inceput sa discutam, ne-am intalnit o data, de doua ori, de trei ori, iar ei au inceput sa-mi povesteasca atatea lucruri, pe care chiar daca citesti multe carti, nu le poti intelege pe data, dar spuse de ei prin viu grai totul parea atat de simplu, atat de clar.

Atunci in mintea mea a inceput sa se schimbe cate ceva: nu ca mi-ar fi trecut supararea, dar pur si simplu am inceput sa inteleg altfel lucrurile.

Apoi au inceput oamenii sa-mi dea telefoane.

Au inceput sa se rezolve unele probleme, pe care nici nu m-am straduit sa le rezolv, pentru ca mi se pareau de netrecut.

Totul a inceput sa se schimbe.

Dar ce este mai important, este faptul ca am inceput sa inteleg lucrurile altfel.

Abia acum inteleg cu adevarat ca exista oameni si oameni.

Primii sunt cei care traiesc in alte tari, sunt bogati, sau poate nu foarte bogati, dar satui, indiferenti, linistiti, pe care nu-i intereseaza decat propria persoana, ceea ce le apartine, sau ce este legat de viata lor.

Dar sunt si altfel de oameni.

Sunt cei din biserici.

Sunt multi preoti care au vrut sa ma asculte, sa ma inteleaga.

Dar ce este cel mai important este faptul ca se roaga pentru fiul meu.

Nu exista o rasplata mai mare ca aceasta pentru o mama.

Statul i-a dat lui Jenia “Ordinul Barbatiei”, apreciindu-i exemplul sau de eroism, dupa care l-a uitat imediat, la fel cum a uitat si de mine.

Dar iata ca niste oameni simpli, crestini ortodocsi, considera ca este de datoria lor sa vina de la Moscova, de la Riazan, numai pentru a se ruga si a-l pomeni pe Jenia.

Este o femeie, Vera Vladimirovna, de pe langa Riazan, care lucreaza la o manastire. Ea mi-a zis :

“De ce te chinui atata ? Statul ti-a tradat baiatul.

Dar Domnul niciodata nu-si tradeaza fiii, tine minte asta.

Oricati ani ar trece, El oricum ii stie pe toti ai sai”.

La mormantul lui Jenia este o cruce mare, inalta de doi metri, unde arde o candela.

Crucea a fost ridicata prin mila oamenilor : oamenii au strans bani, au pus crucea si candela.

Cand au ridicat crucea, au venit preoti si enoriasi, ziaristi, scriitori, oameni de afaceri.

Erau oameni cu stare, nu dintre cei sarmani.

Pe mine m-a mirat lucrul acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit ?!

Veneau la mormantul unui tanar necunoscut, care nu a salvat pe nimeni, nu a capturat nici tancuri, nici avioane.

Asa cum intelegeam noi aceasta notiune, el nu era un erou, fusese numai ucis.

El si-a ales de bunavoie moartea.

Si iata ca, dintr-o data, acesti oameni au venit la mormant, s-au inchinat la crucea sa si spuneau ca nu el, Jenia, are nevoie de aceasta, ci ei ; ca aceasta are pentru ei o adanca insemnatate sufleteasca.

Pur si simplu eram uluita, ca acesti oameni important vin dintr-o data la mormantul fiului meu cel linistit si necunoscut de nimeni.

A venit o femeie de la Cerepovet, a venit de la asa o mare departare, ca sa i se inchine lui Jenia, desi insusi fiul sau fusese ucis tot in Cecenia, in anul 1995.

A mai venit un barbat absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de asemenea m-a rugat sa-l conduc la mormantul fiului meu.

Pe 23 mai, cand i-am facut pomenirea, erau multi preoti la mormantul fiului meu.

Nu ma asteptam la asa ceva.

Venise sa se inchine la mormantul lui Jenia un veteran al Marelui Razboi de Aparare a Patriei.

El si-a scos decoratia de pe front – medalia “Pentru vitejie” si a pus-o pe piatra de mormant …

Toate acestea mi-au rasturnat intreaga intelegere despre viata.

Dupa toate acestea am capatat o noua stare.

Si ma gandeam : “Doamne, de ce am crezut ca in lumea asta nu mai sunt oameni normali ?”

Exista oameni, iata-i ca imi sunt alaturi.

Sunt straini, necunoscuti, nici macar nu stiu cum ii cheama, si nici ei nu ma cunosc pe mine, dar, cu toate acestea, au raspuns la strigatul meu de durere.

Si-au lasat la o parte toate treburile si au venit la mormantul fiului meu, cu toate ca fiecare are o familie, ca are propriile sale probleme.

Iata ca ei au apreciat altfel fapta lui Jenia, au simtit-o cu sufletul, nu dandu-i pur si simplu o tinichea.

Acest lucru ma impresioneaza.

Din partea redactiei :

Mama a reusit sa aduca trupul lui Evghenie in Patrie pe 7 noiembrie 1996, in ziua pomenirii mucenicilor din Meletina.

Acestia au fost soldati crestini in Armata romana si, pentru ca au refuzat sa se lepede de Hristos, le-au fost taiate capetele.

Numele unuia dintre acesti treizeci si trei de ostasi l-a purtat si Evghenie.

In vara anului 1999, in timpul unui atac asupra unui pichet rusesc de graniceri, a fost ucis fratele lui Hoihoroev, ucigasul lui Evghenie.

El a fost omorat in acelasi loc unde fusese capturat mai inainte Evghenie, impreuna cu cei trei soldati.

La inceputul toamnei, s-a primit vestea despre moartea lui Hoihoroev.

La 23 august 1999 (exact la trei ani si trei luni de la moartea lui Evghenie), acesta a murit la Groznii, impreuna cu banditii din garda sa de corp, in urma unei rafuieli intre bandele cecene.

 El a ales Crucea. Noi ce vom alege ?

Sfântul Nou Mucenic Evghenie, Ostaşul

***

Surse bibliografice:

  1. http://www.ic-xc-nika.ru/texts/2008/may/designogn/evgen_rodionov1b.jpg ;
  2. http://www.orthograffiti.ro/wp-content/uploads/2009/11/egheni1.jpg ;
  3. http://www.pervoprohodcy.ru/pioner/pictures/1101299673-1.jpg ;
  4. http://www.ziarullumina.ro/images/uploads/123819input_file0111222.jpg ;
  5. http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2010/03/evgeny1.jpg ;
  6. http://www.omskcossacks.org/yevgeniy.jpg ;
  7. http://www.ziarullumina.ro/images/uploads/123819input_file1111222.jpg ;
  8. http://02varvara.files.wordpress.com/2008/03/photo_11877.jpg?w=491&h=327 ;
  9. http://02varvara.files.wordpress.com/2008/02/new-martyr-st-yevgeny-rodionov-the-soldier-2-e1269811208317.jpg ;
  10. http://en.wikipedia.org/wiki/Yevgeny_Rodionov ;
  11. http://vertusetcombat.unblog.fr/2010/04/09/russie-saint-yevgeny-rodionov/ ;
  12. http://saintpetka.org/evgenyofchechnya.html ;
  13. http://www.razbointrucuvant.ro/2010/05/23/povestirea-incredibila-a-sfantului-nou-mucenic-evghenie-ostasul-%E2%80%A023-mai-in-imagini-tulburatoare-si-in-relatarea-emotionanta-a-mamei-sale/ ;
  14. http://www.ziarullumina.ro/articole;1238;1;37780;0;Evghenie-un-martir-al-zilelor-noastre.html ;
  15. http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/03/06/din-icoana-noului-mucenic-rus-evgheni-ucis-pentru-ca-a-marturisit-sfanta-cruce-a-izvorat-mir/ ;
  16. “Noul Mucenic întru Hristos, Evghenie Ostaşul”, Editura Evloghia Târgşorul-Vechi, 2006 ;
  17. http://www.razbointrucuvant.ro/2010/05/25/el-a-ales-crucea-noi-ce-vom-alege-i/ ;
  18. http://www.tradizione.oodegr.com/tradizione_index/vitesanti/neomartireevgeny.htm ;
  19. http://www.razbointrucuvant.ro/2010/05/26/intre-cruce-si-tradare-care-este-lectia-mucenicului-evghenie-pentru-noi-si-vremurile-noastre-ii/ ;
  20. http://www.interfax-religion.com/?act=news&div=6947 ;
  21. http://www.frontpress.ro/?p=77 ;
  22. http://www.orthograffiti.ro/301/sfant-la-19-ani-evgheni-rodionov-ucis-pentru-ca-a-refuzat-sa-si-dea-jos-crucea-de-la-gat/ ;
  23. http://www.toaca.md/?project=company&edit_company=81&my_company=true&edit_site=toaca.md&open_site=true&id=7&ziar_id=22&page=archive&article_id=186 ;
  24. https://cdn11.bigcommerce.com/s-ye8rcebv/images/stencil/1280×1280/products/1462/3471/S416-evgeny-eugene-rodionov-legacy-icons__36384.1519825105.jpg?c=2;
  25. https://chirho88888888.files.wordpress.com/2020/05/69b4b-agios2bevgenios2brontionov2b2.jpg;
  26. https://cdn11.bigcommerce.com/s-30c33/images/stencil/1280×1280/products/2811/2763/1EU21_small__08432.1372710721.jpg?c=2&imbypass=on;
  27. https://05varvara.files.wordpress.com/2011/08/01-soldier-martyr-yevgeni-rodionov.jpg?w=600;
  28. https://chirho88888888.files.wordpress.com/2020/05/68eaa-evgeny.jpeg;
  29. https://05varvara.files.wordpress.com/2011/09/unknown-artist-st-yevgeny-rodionov-the-soldier-martyr-greek-2000s.jpg?w=584;
  30. http://www.eph.md/news/3527.html

Alătură-te conversației

1 comentariu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: