Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, îşi ascundea sub acoperământul trupului și al simplității vieții Lui pământești strălucirea naturală a slavei Dumnezeieşti, pe care o avea în El Însuşi şi pe care o păstrase și după Întruparea Sa.
Încă de la Zămislirea Sa de la Duhul Sfânt în pântecele PreaCuratei Fecioare Maria, Dumnezeirea S-a unit cu firea umană, slava Divină devenind, în mod ipostatic, slava trupului asumat.
Dar, pentru a nu le forța libertatea și alegerile oamenilor cu strălucirea Slavei Sale necreate și de vederea căreia se cutremură toate făpturile cerești, Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 7-8).
Slava Lui infinită a fost astfel acoperită de Smerenia Lui infinită.
De aceea, pentru a-i încredința pe cei mai apropiați dintre Ucenici de Dumnezeirea Sa, ca ei să nu se tulbure în vremea Pătimirii Sale pentru mântuirea lumii, Hristos i-a luat deosebi pe Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Taborului ca să se roage.
Și atunci, în vremea și în starea culminantă a rugăciunii, „Domnul Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă, nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători ai slavei lui veșnice” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă).
Astfel, El le-a făcut Ucenicilor dovada anticipată a Împărăției Sale din veacul viitor.
„Hristos a deschis ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de Puterea Duhului Sfânt, au văzut lumina Dumnezeiască unită cu Trupul Său și strălucind din El.
Au fost, deci, ei înşişi schimbaţi la faţă şi au primit prin Harul Duhului puterea de a vedea şi cunoaște schimbarea survenită în firea noastră datorate unirii sale cu Dumnezeu – Cuvântul” (Sfântul Grigore Palama).
„Precum este soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul), de aceea Evangheliștii spun că Faţa Dumnezeului-Om, „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), strălucea ca soarele.
Dar această lumină este incomparabil superioară oricărei lumini create şi, din acest motiv, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii au căzut la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi mai presus de timp, este Împărăţia lui Dumnezeu venită întru Puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi (cf. Matei 16, 28).
Întrevăzută atunci pe munte pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a Sfinților în Împărăţia lui Dumnezeu, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată infinitatea Slavei Sale.
Hristos va reveni cu putere și slavă, în această slavă care a strălucit pe Tabor, care a ieșit din Mormânt în Ziua Învierii Sale şi, care, străbătând sufletele şi trupurile celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13, 43).
Dar, Minunea Transfigurării Domnului Hristos, ca teofanie a Sfintei Treimi, este experiența mistică cea mai înaltă a Sfinților și a Bisericii înseși.
Asemeni Apostolilor de pe vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei Arătări a lui Dumnezeu în lumină, iar lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci e însuși harul înDumnezeitor care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 35, 10).
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este prin excelenţă sărbătoarea înDumnezeirii firii umane şi a participării trupului nostru trecător la bunătățile veşnice care sunt mai presus de fire.
Înainte chiar de a împlini mântuirea noastră prin Jertfa și Învierea Sa, Mântuitorul le-a arătat Ucenicilor Săi că scopul Întrupării Sale în lume este să aducă pe tot omul la cunoașterea lui Dumnezeu, la vederea Slavei Lui necreate și, prin aceasta, la dobândirea vieții veșnice, la înDumnezeire.
Din acest motiv, sărbătoarea Schimbării la Faţă îi atrage în mod deosebit pe călugări, care îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, Celui Ce Se descoperă în liniște, în rugăciune și lumină.
Astfel, numeroase Mănăstiri și Schituri au fost ridicate și închinate acestei sărbători, mai ales după afirmarea și răspândirea teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea, despre natura și vederea luminii taborice.
Schimbarea la Faţă a Domnului – Dumnezeiasca Înfrumusețare
Potrivit unei vechi tradiții, evenimentul istoric al Schimbării la Față a Domnului a avut loc cu 40 zile înaintea Pătimirii Sale.
Dar Sfinții Părinți au strămutat Sărbătoarea după Paști, în data de 6 august, cu 40 zile înaintea Praznicului Înălțării Sfintei Cruci, pentru a evidenția semnificația eshatologică a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului, care încheie salba Praznicelor Împărătești dintr-un an liturgic.
Dacă la început sărbătoarea marca aniversarea anuală a sfinţirii Bisericii zidite în anul 326 de mama împăratului Constantin cel Mare, Sfânta Elena, pe Muntele Taborului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea aceasta începe să aibă un loc aparte în rândul marilor Praznice bisericești.
Atât în Răsărit cât şi în Apus, serbarea ei începe să fie menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V-lea, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi de la Leon cel Mare, episcopul Romei.
O găsim indicată şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărţi liturgice (manuscrise greceşti), apare pe la începutul secolului al VIII-lea.
Tradiţia consemnează că generalizarea ei ca Praznic Împărătesc în Imperiul Bizantin a avut loc abia acum, în secolul al VIII-lea.
În această perioadă, Sfântul Andrei Criteanul a rostit o frumoasă predică festivă la acest mare praznic.
Cu alte cuvinte, sărbătoarea era deja generalizată în tot Răsăritul creștin până în secolul al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma compun imnurile pentru slujba zilei.
Dacă denumirea în limba greacă a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar în limba slavonă Preobrajenie, Sfântul Antim Ivireanul o numește foarte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumusețare a lui Hristos.
În această zi, se aduc în Biserici prinoase din struguri, care se binecuvintează şi se împart (obicei creştin vechi, amintit în canonul 28 al Sinodului al II-lea Trulan).
În unele părţi (Biserica Rusă), în această zi, se face în Biserici şi la cimitire pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor căzuți pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe.
Reprezentarea iconografică a Schimbării la Faţă. Temeiuri scripturistice
Întemeiată pe relatările armonioase și aproape identice din Sfânta Scriptură a Minunii Transfigurării Domnului, Icoana acestui praznic se bazează pe următoarea schemă : în centru se află Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeu Cuvântul strălucind în lumină, înconjurat de Proorocii și Apostolii cei mai râvnitori.
Primele reprezentări ale Schimbării la Față a Domnului cunoscute astăzi datează din secolul al VI-lea și acestea sunt mozaicurile absidale din catoliconul Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și din Biserica Sfântul Apolinarie din Ravenna.
Prezența lor confirmă însă existența unei tradiții iconografice mult mai vechi.
Iată mărturiile scripturistice care ne prezintă evenimentul descoperirii lui Hristos în Slava Sa Dumnezeiască și veșnică de pe Muntele Tabor :
# „Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la Faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus : Doamne, bine este să fim noi aici ; dacă voieşti, voi face aici trei colibe : Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând : „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit ; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis : Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând : Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.” (Matei 17, 1-9)
# „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul. Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus. Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus : Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici ; şi să facem trei colibe : Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una. Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi. Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând : Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi. Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei. Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.” (Marcu 9, 2-9)
# „Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe
Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn ; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El. Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus : Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe : una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune. Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit ; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor, zicând : Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi ! Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.” (Luca 9, 28-36)
# „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu -Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El : „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.” (II Petru 16-18)
Compoziţia Icoanei
Formula iconografică obișnuită a Schimbării la Față este cea a unei teofanii (arătări Dumnezeiești), avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos în centru, luminând cu strălucirea Slavei Lui pe cei cinci martori-văzători ai Slavei Lui.
Persoane, sensuri și simboluri ziditoare în Icoana Schimbării la Faţă a Domnului
- Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé.
Albastrul capătă aici înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar și al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.
Domnul Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca Una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele.
Lumina ce izvorăşte din Hristos este însuși Harul Dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa Fiinţă.
Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al Slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe cei trei Apostoli și indică în acelaşi timp Prezenţa Duhului Sfânt, Care, în momentul Schimbării la Faţă, se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).
Hristos este îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, semn al curăţiei Lui depline și al înDumnezeirii Trupului Său – „Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).
În Mâna stângă ţine filacterul, simbol al propovăduirii, iar cu Mâna dreaptă binecuvintează.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucea de o slavă venită din afară după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Ieșirea 34, 29), Faţa lui Hristos apăru pe Muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii Dumnezeieşti făcute accesibilă omului.
„Arătat-a Hristos Ucenicilor Taina în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele soarelui, Hainele Sale fiind luminoase şi albe ca zăpada,
Cel Ce se îmbracă, precum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină.” (Canonul Utreniei din ziua ÎnaintePrăznuirii, cântarea a V-a)
- Muntele Tabor apare în Icoana Schimbării la Faţă având trei culmi : una pentru Hristos şi celelalte două pentru Moise şi Ilie.
Muntele constituie un element esenţial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii ; el semnifică îndepărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu și este locul prin excelenţă al revelaţiei Dumnezeiești.
- Sfinții Prooroci Moise şi Ilie se află de o parte şi de alta a Mântuitorului, stând fiecare pe câte un pisc.
Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă.
Acești doi Mari Prooroci ai Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut Slava lui Dumnezeu și au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe Muntele Sinai (Ieșirea 34, 4-29) şi Ilie „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe Muntele Horeb.
Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viață în Dumnezeu e mereu tânăr, dar și că Legea divină nu îmbătrânește, ţinând în mâini Tablele Legii, iar Ilie este reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând Înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu.
Amândoi stau în picioare într-o atitudine plină de cucernicie, înclinaţi către Hristos.
Sunt reprezentaţi pe culmi pentru că sunt oameni ai înălţimilor duhovniceşti, desăvârșiți în virtuți.
De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfințeniei.
Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiți, iar Ilie pe cei vii; Moise şi Ilie evocă Şeolul (Tărâmul morţilor) și Cerul, pentru că Moise a gustat moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc.
Înfăţişând alături de Hristos deopotrivă viii şi morţii, Icoana afirmă că Iisus Hristos, ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieţii şi a morţii.
Moise şi Ilie reprezintă totodată și cele două căi (moduri) de viețuire binecuvântate ale omului : căsătoria şi fecioria.
Ei simbolizează în acelaşi timp Pronia (Moise) și Judecata (Ilie) lui Dumnezeu, dar și Legea şi Proorocii, a căror plinire este Hristos.
Prezența lor trebuia să le confirme Ucenicilor că Hristos nu calcă Legea și Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos este dătătorul și plinirea lor.
Deoarece, potrivit relatării Sfântului Evanghelist Luca, Moise şi Ilie s-au arătat şi ei în slavă (9, 31) și ei sunt reprezentaţi adesea în interiorul cercului luminos.
Prezenţa lui Moise ne aminteşte de experienţa sa de pe Muntele Sinai când el însuşi s-a umplut de strălucire.
„Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29)
- Apostolii Petru, Iacov și Ioan sunt reprezentaţi căzuţi la pământ, ferindu-şi sau acoperindu-şi privirea la vederea slavei Dumnezeieşti.
Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă, uimire şi bucurie la vederea lui Hristos strălucind și la auzul Glasului Tatălui ceresc.
Deoarece ei nu sunt încă desprinşi de cele omeneşti, starea lor exprimă în același timp și contemplație și tulburare.
Acești trei Ucenici mai apropiați ai lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea Slavei lui Dumnezeu, au fost martori și ai învierii fiicei lui Iair (Marcu 5, 37) şi îi vom regăsi din nou în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 33).
În dreapta Icoanei se află Petru, (Ioan la mijloc, Iacov în stânga), ridicându-şi o mână spre Hristos și grăind către El să ridice trei colibe …
După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar pe acești trei Ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov şi-a mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat de iudei).
Totodată, într-un înțeles mistic, cei trei reprezintă virtuțile care fac sufletul văzător de Dumnezeu : credința, nădejdea și dragostea.
Prezenţa lor în număr de trei era cerută şi de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii.
Dacă Moise şi Ilie reprezentau Tărâmul Morţii şi Cerul, Ucenicii îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toții aflați sub Ocârmuirea lui Dumnezeu.
Astfel, Vechiul şi Noul Legământ sunt reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise şi Ilie pe de o parte şi prin cei trei Ucenici, pe de altă parte.
Aducându-i de față pe cei doi mari Prooroci, Mântuitorul îi învață pe Ucenici să fie desăvârșiți în blândețe (ca Moise) și în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni păstori ai poporului Său.
În concluzie, sensurile Minunii Transfigurării Domnului sunt adâncuri teologice inepuizabile : teofania Sfintei Treimi, înDumnezeirea firii umane în Hristos, arătarea Slavei lui Hristos ca energie Divină necreată, prefigurarea Învierii Sale din morți, pregustarea înDumnezeirii oamenilor și anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.
De aceea, conform tradiției ortodoxe, realizarea Icoanei Schimbării la Faţă a Domnului reprezintă pentru fiecare pictor-iconar debutul și, totodată, măsura desăvârșirii sale duhovnicești și artistice.
* * *
Experiența Apostolilor pe Muntele Taborului reprezintă experiența mistică cea mai înaltă a unui creștin și a Bisericii întregi înseși.
Vederea extatică, nemijlocită, a lui Dumnezeu, după ce omul a înaintat duhovnicește pe treptele despătimirii și ale contemplării, are loc nu prin efortul omului, ci prin descoperirea și puterea Harului Dumnezeiesc, printr-o răpire a Duhului Sfânt, mai presus de fire și de înțelegere, în norul supraluminos, inepuizabil, al iubirii și fericirii Dumnezeiești.
Cel ce vede lumina divină o experiază ca pe un vast infinit, intim și sfânt adăpost al iubirii care-l primește în interiorul lui.
Este intrarea în cortul nefăcut de mână omenescă al Dumnezeirii, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Sinai și care este Însuși Fiul cel iubit al Tatălui, Înțelepciunea, Pacea și Puterea lui Dumnezeu, Care cuprinde cu iubire toată creația și în Care Tatăl Își are din veșnicie toată bunăvoirea.
Este intrarea în Împărăția, binecuvântată și veșnică a lui Dumnezeu, unde a fost înălțat Ilie deasupra existenței naturale.
De aceea, Petru, odihnit (copleșit) de uimire, a vrut să facă trei corturi pentru Hristos, pentru Moise și pentru Ilie, ca să nu mai plece de acolo, căci, văzând Slava lui Hristos, a ieșit din timp, pregustând fericirea veșnică Dumnezeiască.
Iar lumina Dumnezeiască este trăită ca intrare într-un templu cu multe încăperi („În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” – Ioan 14, 2.), începând cu cea mai dinafară și sfârșind cu Sfânta Sfintelor sau cu intimitatea nepătrunsă a ființei Divine.
Aceasta este Taina veșnic ascunsă în Adâncul (Întunericul Divin) necreat de unde pornesc într-o procesiune fără sfârșit valurile de lumină (înțelegere) și iubire, unul după altul, ca dintr-un Altar care pare credincioșilor din naos înecat în întuneric, dar de unde țâșnesc licăririle făcliilor (energiile Divine) ce-și întind lumina lină în naos.
După chipul și asemănarea acestui cort imaterial și veșnic, care este Hristos, este Biserica și, de aceea, este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Biserica este Taborul lumii, unde e prezent Hristos strălucind prin Tainele și rânduielile ei și, totodată, este anticiparea Împărăției Cerurilor.
În Biserică începe și continuă desăvâșirea spirituală a omului, înaintând în veacurile (treptele) nesfârșite în lăuntrul ei, care este însuși Sânul lui Dumnezeu.
Credinciosul trăiește tot mai deplin creșterea în iubirea caldă și senină în sânul Bisericii ca pe o odihnă reciprocă a lui în Hristos și a lui Hristos în El.
Astfel cortul trecător și văzut (firea umană) se îmbracă în cortul netrecător și nevăzut al Harului Dumnezeiesc.
Sub razele lui, omul se transfigurează, pregustând starea de supremă bunătate, blândețe, curăție, înțelegere și iubire, asemănându-se cu Hristos.
Aceasta este starea de înDumnezeire, de unire mereu mai sporită prin har cu Dumnezeu.
Surse bibliografice:
IC XC NIKA! 
Lasă un comentariu